Pentru mulţi dintre noi este important să avem copiii sănătoşi, să aibă cele mai bune rezultate şi, uneori, ne supărăm dacă au luat cu un punct mai puţin la o lucrare; pentru mama lui Albert Roman, dorinţa cea mai mare este ca ea să fie mama lui pentru mulţi ani de aici înainte, indiferent de notele pe care le va avea la şcoală, iar nota maximă să o obţină după şedinţa de chimioterapie la “examenul…….de-a VIAŢA”!!
Aş fi vrut să nu existe motive pentru care să povestesc ceea ce urmează să aflaţi, aş fi vrut ca secţia de oncologie-pediatrie să nu mai existe din cauza crizei economice, să nu mai aibă “clienţi”, iar personalul de acolo să se mute în sălile de naşteri unde toată lumea aşteaptă cu bucurie primele semne de început. Desigur, este normal să ne dorim toate acestea, este normal să nici nu vrem să ne imaginăm ce-am face noi dacă într-o săptămână am afla de un diagnostic cumplit al cuiva drag. Poate al copilului nostru?! …NU!NU se poate!... Însă pe 27 decembrie, între Crăciun şi Anul Nou, am vizitat salonul aflat la etajul VII al spitalului Fundeni şi, din păcate, am constatat că se poate.
“Când am aflat de diagnosticul lui Albert, am simţit că mi se duce toată viaţa…”. Nu mai poate continua să-mi spună ce simte…nici nu aş putea să-mi imaginez vreo întrebare pentru asta, nici nu ştiu dacă vrea să se ştie ce simte sau să înţeleagă ea ori altcineva. Toată energia acestei mame, toate gândurile, toate întrebările sunt legate de boala copilului ei: LMIV- cumplita boală pentru care va avea nevoie de intervenţie în străinătate. “Astă-vară era grăsuţ şi frumos, alerga, se juca, nu mi-am imaginat vreodată că ar putea fi bolnav”, ne spune mama lui Albert. ”El chiar era cel mai grăsuţ dintre toţi” (Albert mai are o soră şi un frate). “Domnul doctor zice că 80% dintre cazuri se rezolvă”… Asta îi dă speranţă şi curaj să asiste la toate episoadele prin care trece din cauza tratamentului şi are încredere că oamenii o vor ajuta să strângă banii necesari intervenţiei chirurgicale din străinătate.
Albert are un zâmbet de ştrengar când se întâlneşte cu Alexandra (fotograful), ştie că de acum a devenit “răsfăţatul” tuturor, vorbeşte adesea cu fraţii lui la telefon, s-a împrietenit cu colegii de salon, dar îşi lasă privirea în jos când îşi aminteşte de ce nu mai merge la grădiniţă. Te uiţi la el şi crezi că ai trăit degeaba - nu ai înţeles mai multe decât un copil de 5 ani: este mai puternic ca 20 de adulţi care se supără din cine ştie ce motiv, adesea banal.
“Să dea Dumnezeu ca toţi copiii din lumea asta să fie bine, ca să fie şi al meu”. Aşa se roagă tot timpul mama lui Albert şi multe alte mame aflate în situaţii similare. ”Toate problemele mele dinainte nu mai există, sunt nimic pe lângă problema asta, dar nu ne lăsăm, o să lupte cu tratamentul, stăm aici cât este nevoie, sărbătorile le facem aici, nimic nu contează: el să fie bine”…DORINŢA UNEI MAME pentru copilul ei, pentru toţi copiii din lume.
